Porumbeii sunt păsări prietenoase,cu penajul divers colorat, delicate, gingaşe, mult îndrăgite de oameni. De aceea au fost repede domesticiţi şi primiţi pe lângă gospodăriile acestora. Mulţi oameni şi-au făcut o adevărată pasiune din creşterea porumbeilor.
Pe lângă frumuseţe, aceste păsări mai au şi alte calităţi deloc de neglijat: sunt rapizi, memorează foarte bine ruta pe care trebuie să o parcurgă, nu se lasă uşor prinşi de duşmani. Se pot întoarce pe drumul pe care au venit chiar de la 2 000 Km distanţă.
Corpul porumbelului are formă de fus, fiind o formă aerodinamică, adaptată la zbor. Capul este mic, rotund, mobil. În partea anterioară a capului se află ciocul, format din două maxilare alungite, fără dinţi, acoperite cu o materie cornoasă.Ciocul este mic şi scurt. Limba este musculoasă şi acoperită cu un strat cornos. La baza ciocului se află două umflături pe care sunt situate nările. Ochii sunt situaţi pe părţile laterale ale capului şi au trei pleoape: superioară, car este fixă, inferioară, care este mobilă, şi o membrană subţire care acoperă ochii ferindu-i de lumina puternică. Urechile nu au pavilioane, dar auzul este foarte bine dezvoltat, ca şi văzul. Mirosul şi pipăitul sunt mai puţin dezvoltate.
Porumbelul este o bună zburătoare. El are muşchi puternici, iar oasele, sunt subţiri şi pline cu aer. Bate rapid din aripi.
Respiră cu ajutorul plămânilor, care sunt în legătură cu 9 saci aerieni. De la aceşti saci pornesc ramificaţii care ajung la oase. Acesti saci pulmonari sunt părţile terminale ale unor bronhii. Intrarea şi ieşirea aerului din plămâni se face cu ajutorul aripilor. La ridicarea aripilor, sacii aerieni se dilată şi aerul pătrunde în ei , trecănd prin plămâni, unde rămâne o parte din oxigen. Prin lăsarea aripilor, sacii se comprimă, aerul ajunge din nou în plămâni. Aceştia iau din nou oxigen dar elimină şi dioxidul de carbon, care astfel este expirat. Iată cum respiraţia se face fără niciun consum de energie. În repaus, respiraţia se face datorită mişcărilor cutiei toracice.
Porumbeii trăiesc în perechi. Cuplul format se păstrează de obicei până la sfârşitul vieţii. Porumbelul şi porumbiţa îşi construiesc cuibul în copaci, în podurile caselor părăsite şi chiar pe pământ. Fiind construite din crenguţe şi pământ, cuiburile sunt destul de vulnerabile şi expuise la pericole. Porumbiţa depune ouăle, care sunt clocite, pe rând, de ambii parteneri. Când ies din ou puii sunt golaşi, cu ochii închişi, neputincioşi. Porumbiţa îi hrăneşte cu un lichid alb pe care îl secretă din guşă până când puii sunt capabili să mănânce grăunţe. Acest mod de hrănire este o raritate, se pare că, doar pasărea flamingo mai procedează aşa.
Duşmanii cei mai de temut ai porumbeilor sunt păsările răpitoare. Porumbeii sălbatici trăiesc în jur de 10 ani, în timp ce unele rase de porumbei domestici pot ajunge şi până la 25 de ani.
Se ştie că, pentru a bea apă, păsările trebuie să ia apa în cioc şi să dea capul pe spate pentru a o înghiţi. Porumbeii sunt singurele păsări care pot să înghită apa prin sugere, deci nu este nevoie să-şi ridice capul ca să înghită apa.
Cele mai cunoscute specii sunt: porumbeii de stânca (Columba livia), strămosul porumbeilor de casă, porumbelul sălbatic (Columbia oenas), răspândit în aproape întreaga Eurapă, porumbelul mare sau gulerat ( Columba palumbus), răspândit în Europa şi în Asia de vest.
În textele religioase porumbelul apare ca simbol al Duhului Sfânt, iar în mitologie ca sol al zeilor.
sursa:
www.anidescoala.ro/Porumbelul.html 
